Istoricul Parohiei Măcărești

Biserica, care de la început a avut hramul „Sf. Ioan Botezătorul”, se încadrează, ca arhitectură, în perioada de decadenţă, nepăstrând stilul bizantin, ci mai curând fiind formată în prima fază dintr-o singură încăpere, cu absidă în partea de Est şi cu o clopotniţă din lemn situată în faţa uşii de la intrare, care însă nu era legată de corpul bisericii. Pridvorul actual cu clopotniţa aferentă a fost construit în anul 1907. Biserica era acoperită cu şindrilă, pardoseala era din lespezi de piatră, avea catapeteasmă, dar nu şi pictură murală interioară. Biserica este din cărămidă pe temelie de piatră, grosimea zidurilor fiind de 0,70 m. Din cauza acoperişului din şindrilă, material uşor degradabil, în preajma anului 1900, când apar primele mărturii scrise despre starea bisericii, deja aceasta avea nevoie de reparaţii, întrucât găurile din acoperiş făceau ca apa să şiroiască pe pereţii interiori şi exteriori ai bisericii[1]. În anul 1902, şindrila a fost schimbată cu tablă albă.

În decursul vremii, biserica a avut parte de câteva refaceri importante în timpul păstoririi  preoţilor Anton Babcenco, Neculai Chiriac şi Teofil Irimia, ajungându-se la starea în care se află în zilele noastre.          

Preoţi slujitori

Şirul preoţilor slujitori care s-au succedat la această biserică, nu s-a păstrat în totalitate în amintirea enoriaşilor, însă câteva nume, ale celor care au avut activitatea cea mai rodnică în această comunitate, au rămas întipărite în sufletele oamenilor.

În stadiul actual al cercetării putem să avansăm următoarea ipoteză: primii preoți regăsiți cu numele Constantin Romano[2] și Ioan Țigâlea[3] cu siguranță au slujit și în biserica veche care nu se mai păstrază astăzi. Știm cu exactitate că în anul 1864, la împroprietărirea de după legea agrară a lui Cuza, în satul Măcăreşti se găseau doi preoţi. Aceştia au primit, în numele parohiei, terenuri pe care şi-au construit case prin munca şi claca enoriaşilor. Unul dintre aceşti preoţi era cu siguranţă Constantin Romano, întemeietorul unei”dinastii” preoțești la Măcărești, căci lui îi va urma la conducerea parohiei succesiv cei doi  fii ai săi, Anastasie și Gheorghe Romano. Cel din urmă locuia şi după ieşirea sa la pensie, în casa construită în timpul tatălui său, pe care o considera moştenire şi nu casă parohială. Situaţia devenea cunoscută în anul 1913, întrucât noul preot paroh monahul Inochentie Ţifescu a trebuit să stea cu chirie.[4]

Despre părintele Constantin Romano știm că în anul 1867 era în etate de 70 de ani, căsătorit cu prezbitera Elena[5] și că ” pătimind de piciore”, făcea cu greu față treburilor parohiale.

Părintele Anastasie, fiul lui Constantin și Elena Romano era născut la date de 20 februarie 1839 și va fi un elev forte bun al Seminarului Central din Mănăstirea Socola, absolvind cursul de 4 clase.[6]În anul 1867 se va căsători cu Magdalina Agapie, fiica preotului Constantin Agapie[7] și va fi hirotonit preot în același an de către arhiereul titular Vladimir Irinupoleos Suhopan la Mănăstirea Trei Ierarhi.[8]

Celălalt fiu, mai mic, Gheorghe Romano, născut la 12 aprilie 1842 şi preoţit la 25 martie 1871 era de asemenea absolvent al Seminarului de la Socola, înfiinţat de Veniamin Costachi şi a activat ca preot 17 ani la biserica din Colţu-Cornii. Din anul 1893 şi până la 1 august 1909[9], când a demisionat pentru că aproape îşi pierduse vederea, a fost parohul bisericii din Măcăreşti. Lui i se datorează schimbarea acoperişului bisericii şi construirea pridvorului cu clopotniţă. Epitropia în timpul său era constituită din enoriaşii Al. Caşcaval şi V.I. Leahu.[10]

După stabilitatea consfințită de familia preoțească Romano a urmat o perioadă cu dese schimbări de preot paroh. Se remarcă prezenţa unor ieromonahi, trimişi de Sf. Mitropolie spre a se îngriji de viaţa duhovnicească a măcăreştenilor. În lista acestor preoţi care s-au succedat rapid regăsim pe: Pr. Ioan Ursu, parohul Prisăcanilor, care a suplinit în anul 1912; Ieromonahul Inochentie Ţifescu (18.02 - 30.07.1913), de metanie probabil din Mănăstirea Secu; Pr. Gheorghe Ţugulea, parohul Costulenilor, comună de care aparţinea Măcăreştiul la vremea respectivă[11]; Pr. Constantin Bâzganu, din comuna V. Alecsandri, judeţul Tulcea, refugiat de război în satul Măcăreşti[12]; Ieromonahul Paisie Cozma din Mănăstirea Slatina; Ieromonahul Ghenadie Pop; Ieromonahul Glicherie Stelea şi Pr. Al. Gheorghiu, ca suplinitor, de la parohia Prisăcani.

Odată cu numirea preotului Vasile Chirica (01.08.1924 - ??.05.1925) urmează o perioadă de stabilitate la nivelul preoţilor slujitori şi de prefaceri pentru biserică. În timpul păstoririi sale s-a construit casa parohială, care există şi în ziua de astăzi, dar care a fost dată la schimb pentru terenul actual al noii case parohiale. Pentru scurt timp a suplinit aici, în timpul anului 1927, Ieromonahul Ambrozie Florescu de la Mănăstirea Secu, iar din anul 1927 a venit Părintele Anton Babcenco, care a rectitorit biserica „ Sf. Ioan Botezătorul”. Acesta era originar din Basarabia, născut în comuna Sobeşti, judeţul Orhei, la 23 ianuarie 1902 şi absolvent al seminarului cu zece clase din Chişinău, fiind căsătorit cu Elisabeta Vărzaru. A fost hirotonit preot la 13 septembrie 1927, iar de la 1 octombrie 1927 numit preot paroh la Măcăreşti. A avut o singură fică, Valentina, născută în 1928[13] .

În anul 1928, starea bisericii era catalogată ca „rea şi murdară” de către protopop, pereţii fiind căzuţi, adică tencuiala era foarte degradată[14], necesitând urgente reparaţii. Refacerea bisericii va necesita resurse financiare de care parohia nu dispunea, aşa încât Părintele Anton a fost nevoit să se împrumute din diferite surse, rămânând datorii însemnate şi după terminarea lucrărilor, pe care creditorii, deşi exista şi un comitet de construcţie, vor încerca şi pe cale judecătorească să le recupereze de la preotul paroh. Despre aceste greutăţi, părintele mărturisea: „În vara anului 1929  am pornit reparaţia Sf. Locaş. Însă din cauza greutăţii ce o întâmpinăm la strângerea fondurilor trebuitoare am fost nevoiţi să încetăm lucrul pentru oarecare timp. Atunci subsemnatul, am făcut toate sforţările omeneşti posibile ca să putem găsi banii ce ne trebuie ca să continuăm reparaţiunile...”[15]. Astfel, prin intermediul antreprenorului V. Niculăiţei din Iaşi, care se va ocupa de lucrările de refacere, s-a împrumutat suma de 15.000 de lei de la doamna Cornelia Arăpaşu, iar de la Ieromonahul Ghedeon Didenco, suplinitor la parohia Sălăjeni, părintele a împrumutat 6.000 de lei[16]. După terminarea lucrărilor, datoriile vor fi plătite parţial prin proprire din salariul preotului paroh. De asemenea, din acelaşi motiv, primarul Victor Manoilă, care era şi preşedintele comitetului de construcţie era să fie executat silit. În ciuda acestor neajunsuri, biserica a fost reparată, refăcându-se tencuielile interioare şi exterioare ale pereţilor, pardoseala şi tavanul bisericii, construindu-se cafasul de lemn din interior, care se păstrează şi astăzi, scara de la clopotniţă, ferestre duble la geamuri, înlocuirea tablei de pe biserică etc. Tot atunci s-a făcut şi prima pictură murală a bisericii de către pictorul Ionescu, de o factură artistică mai scăzută decât cea din catapeteasmă. De asemenea, s-a adus clopotul mare, de 175 kg, turnat la turnătoria Pascu din Iaşi, în februarie 1971, acesta fiind plătit cu numerar plus clopotul vechi de 100 kg dat la schimb. Balanciera a fost donată de turnătorie[17]. Lucrări de mai mică amploare au avut loc şi la casa parohială.

În contextul realipirii Basarabiei la ţara mamă, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, Părintele Anton a ales să se îndrepte spre locurile natale şi s-a transferat la începutul anului 1943 la parohia Buţeni, judeţul Lăpuşna, în Eparhia Chişinăului[18].

După îmbelşugata păstorire a Părintelui Anton Babcenco, a urmat un alt nume de referinţă în istoria bisericii din Măcăreşti, Părintele Neculai Chiriac. Memoria sa este cât se poate de proaspătă şi în ziua de astăzi, întrucât încă mai trăieşte majoritatea celor ce l-au cunoscut. Până la venirea în Măcăreşti la 1 aprilie 1943, păstorise din anul 1929 parohia Grozeşti şi apoi parohia Petreşti. A fost  nevoit, la rândul său, să efectueze lucrări importante la biserică şi casa parohială. Acest lucru se explică prin faptul că, aşa cum arată documentele, biserica a fost afectată de cutremur si bombardamentele din război, în anul 1943 constatându-se că erau necesare iarăşi intervenţii importante la biserică[19]. Venirea comuniştilor la putere va îngreuna şi mai mult demararea acestor lucrări, întrucât, biserica a pierdut tot terenul proprietate, aducător de venituri însemnate, iar colectele au fost stopate pentru un timp de autorităţile comuniste. Aşa încât, lucrările se vor efectua abia în anii 1967-1969, constând în refacerea tencuielilor exterioare şi interioare ale bisericii, reclădirea sobelor, revizuirea jgheaburilor, turnare de trotuar etc[20]. Tot atunci s-a refăcut clopotul mic de 40 de kg al bisericii. La casa parohială s-a reînnoit acoperişul şi s-a construit şura[21].

În rândul preoţilor slujitori care şi-au făcut cu râvnă datoria faţă de biserica „Sf. Ioan Botezătorul” se numără şi: Pr. Ioan Iurcu (1973-1975), Pr. Ioan Pârţac (1976-1979) şi Pr. Ioan Blidaru, aprilie 1979-2005. În timpul păstoririi Părintelui Ioan Blidaru, parohia „Sf. Ioan Botezătorul” a devenit filie a parohiei Colţu-Cornii, ceea ce  a dus la o activitate anevoioasă în cadrul acestei parohii.

Starea aceasta se va reabilita după Revoluţie, când parohia devine din nou de sine stătătoare, prin numirea Părintelui Teofil Irimia ca paroh (1995-2005). În această perioadă, locaşul bisericii a fost refăcut prin ample lucrări de consolidare, interioare şi exterioare, s-a încercat pictarea bisericii, dar pictura, considerată necorespunzătoare a fost îndepărtată înainte de finalizarea ei şi s-a ridicat o spaţioasă casă parohială.

Din decembrie 2005, la Măcăreşti păstoreşte Pr. Luchian Nicolae Cătălin, care şi-a canalizat activitatea spre a se finaliza biserica, prin lucrări interioare, împodobirea cu pictură nouă, confecţionare de catapeteasmă cu icoane noi etc. şi terminarea casei parohiale, care actualmente este locuibilă, beneficiind de toate facilităţile.

Terenul bisericii

Biserica a fost împroprietărită în anul 1864 cu 17 fălci de pământ, iar în anul 1940 poseda aproape 24 ha de pământ. O parte însemnată din el, cel din „Cotul Popii”, aşa cum îl arată şi numele, constituia sesia preotului, adică se întrebuinţa pentru întreţinerea clerului. Restul pământului, terenul doi al bisericii, de aproximativ 12 ha, situat în ceea ce numim astăzi „antrepriza”, făcea venit la biserică. În perioada comunistă, odată cu colectivizarea, în anul 1950, întreg pământul a fost preluat de către stat, iar după Revoluţie, în anul 1991, acesta a fost dat în proprietate unor enoriaşi  ai parohiei. În prezent, parohia „Sf. Ioan Botezătorul” posedă doar 5 ha din fosta proprietate, cu nădejdea că dreptul ei legitim va fi reconstituit măcar în parte de instanţă şi autorităţile locale.

Cimitirul bisericii

Primul cimitir al bisericii a fost cel din vatra satului, unde era şi bisericuţa de lemn. Cimitirul acesta a fost abandonat în preajma anului 1900 şi rămas dezgrădit, aşa pecum menţionează documentele, nu a fost conservat, devenind repede loc de păşunat ocazional pentru vite. Unde este troiţa actuală, a fost altarul bisericii[22]. Deci, cimitirul actual, în folosinţă pănă astăzi, datează de la anul 1900, fiind împrejmuit şi prezentându-se în condiţii acceptabile.

Viaţa duhovnicească

Toată viaţa şi activitatea noastră pământească nu are alt scop decât mântuirea noastră prin împlinirea legii evanghelice dăruită nouă de Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă nu ne însuşim acest ţel, celelalte lucruri înfăptuite sunt searbăde şi lipsite de conţinut. Astfel, părinţii slujitori ai parohiei aflată sub ocrotirea Sf. Ioan Botezătorul, au vegheat şi lucrat în primul rând la propăşirea spirituală a păstoriţilor lor. Dacă alte activităţi sunt cuantificabile, apoi, cea spirituală cu atât mai puţin. Datoria preotului este să semene cu nădejde cuvântul lui Dumnezeu, iar roadele le va vădi Dumnezeu la Judecata Sa. Totuşi, poate că prezenţa la biserică poate fi considerată o măsură a vieţii duhovniceşti a parohiei. Din acest punct de vedere, parohia noastră niciodată nu a excelat. Dacă nu mă credeţi, şi cunoscând fiecare în parte situaţia actuală, ascultaţi remarca Părintelui Ieromonah Ambrozie Florescu, suplinitor al acestei parohii, făcută în anul 1927: ”Enoriaşii nu prea frecventează biserica... dându-le scuză că acum, vara, ocupaţia cu muncile agricole reţine de la biserică....”[23].